Blândetea si lasitatea, economia si zgârcenia

Trebuie multã bãgare de seamã sã putem lãmuri ceea ce este una si ceea ce este alta, aceasta pentru cã alãturi de virtuti se aflã viciile, alãturi de usurinta exprimãrii obrãznicia, alãturi de blândete lasitatea. Sã ia aminte bine oricine crede cã este stãpân al unei virtuti, pe când el nu are decât viciul. Asadar, ce este blândetea si ce este lasitatea? Sã nu ajuti pe cei jigniti, sã rãmâi mut când sunt asupriti, aceasta-i lasitate; sã suferim jignirile pe care ni le fac altii, iatã ce este blândetea. Ce este curajul opiniei? Acelasi lucru: a lupta pentru altul. Dar obrãznicia? Când vrei sã te rãzbuni tu însuti. Blândetea si curajul opiniei merg împreunã, si tot împreunã, pe altã parte, obrãznicia si lasitatea. Cine se mâhneste de propriile sale suferinte, greu îi va fi sã se mâhneascã de ale altora, cine nu se rãzbunã pe sine, bine va rãzbuna pe altii... Mãrinimia este o virtute, dar e vecinã cu risipa. Economia, asemenea e o virtute, alãturi de ea se aflã zgârcenia. Sã apropiem iarãsi virtutile. Risipitorul nu-i mãrinimos. Cum oare!... Cel înlãntuit de mii de patimi va putea avea duh înalt? Nu dispretuieste bogãtiile, ci-i stãpânit de alte patimi. Nu-i mai liber decât omul pe care tâlharii îl silesc sã-i asculte. Nu din dispret pentru bogãtii le risipeste, ci numai din pricinã cã nu stie sã le chiverniseascã cum se cuvine. De ar fi cu putintã sã le si pastreze si sã le si foloseascã, iatã ce ar face. Este mãrinimos acela care-si cheltuieste averea asa cum se cade, cãci duh cu adevãrat înalt are acela care nu-i rob patimii si cãruia putin îi pasã de bogãtii. Economia, si ea este un bine. Cel ce meritã bun nume, este acela care cheltuieste cu întelepciune, nu la întâmplare si fãrã discernãmânt. Cu totul altceva este omul zgârcit. Economul nu cheltuieste decât când trebuie, cel zgârcit nu se atinge de avutul sãu, nici chiar când nevoia cere. Economia, putem zice, este sorã cu mãrinimia. Sã punem asadar, deoparte mãrinimia si economia, de alta risipa si zgârcenia. Unele se tes din micimea de suflet, altele, din mãretia lui.

POMELNICUL DUMNEAVOASTRA

DACA DORITI SA FITI POMENIT LA SFINTELE SLUJBE PUTETI LASA POMELNICUL DUMNEAVOASTRA AICI:

CUVANT DESPRE RAI

CUVÂNT DESPRE RAI

Oare cum as putea eu, nepriceputul si cu totul neiscusitul, să zugrăvesc prin cuvinte patria noastră cea veche din care am căzut? Dacă dumnezeiescul si marele Apostol Pavel ne spune că: Cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inimă de om nu s-au suit, acelea a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, apoi cum o limbă de tărână si o minte întunecată de păcate se va pricepe a spune cele nespuse?

Dar, fiindcă nu este bine nici a tăcea despre acea fericire si frumusete, voi îndrăzni a aduce prin cuvânt, din cele ce ne-am învătat din Sfânta Scriptură si din învătăturile Sfintilor Părinti, o umbră oarecare a acelor neumbrite si vesnice veselii, ca prin cele prea mici să suim întelegerea noastră după putere la cele prea mari si cu prea minunată frumusete împodobite.

Sfânta Scriptură ne spune despre rai că este asezat de Dumnezeu spre răsărit: Si a sădit Dumne-zeu rai în Eden spre răsărituri. N-ati auzit ce spune Isaia? Răsărit este numele Lui. N-ati auzit ce spune Psaltirea? Dumnezeu S-a suit peste cerurile ceruri-lor, spre răsărituri.

Sfântul Vasile cel Mare întelege raiul, după el si după toti sfintii, ca o desfătare, căci Eden înseamnă raiul desfătării. Aici trebuie să întelegem o desfătare vrednică de Dumnezeu, desfătare care este potrivită sfintilor.

Mai departe, arătând despre acele nespuse duhovnicesti veselii, zice: Acolo pornirile râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu (Psalm 45, 4). Sfintii Părinti ai Bisericii au spus că raiul este îndoit, adică este alcătuit si din cele simtite si din cele gândite, văzut si nevăzut, după cum omul este format din trup si suflet. Raiul îl întelegem si trupeste dar îl tâlcuim si duhovniceste. În rai va fi o desfătare duhovnicească desăvârsită a celor cinci simturi ale omului.

Raiul nu-i împărătia cerurilor. Raiul este locul unde a stat Adam si unde stau dreptii până la judecata de apoi. O stare provizorie. Nu-i hotărât să stea dreptii acolo pentru totdeauna, că de la judecată înainte, sufletele dreptilor nu se mai duc în rai, ci în împărătia cerurilor.

Iar deosebirea între cer si rai este negrăit de mare, pentru că atâta iubire a avut Dumnezeu de neamul omenesc, încât în locul raiului i-a dat împărătia cerurilor. Satana l-a scos pe Adam din rai, iar Dumnezeu, venind pe pământ si suferind pentru neamul omenesc, nu-l mai bagă în rai pe omul care face voia Lui si poruncile Lui si se teme de El, ci în ceruri. În Evanghelie ce s-a zis? "Fericiti cei săraci cu duhul, că acelora este împărătia raiului?" Nu, ci altfel: "împărătia cerurilor". Sau zice: "Fericiti cei izgoniti pentru dreptate, că acelora este împărătia raiului?" Nu, ci împărătia cerurilor.

"Iată dar - zice Sfântul Vasile -, a pierdut omul raiul, iar prin mila lui Dumnezeu cea negrăită, a câstigat cerul". Că unde a prisosit păcatul, zice Apostolul Pavel, acolo darul a prisosit.

Împărătia lui Dumnezeu nu este mâncare si băutură, ci dreptate, pace si bucurie în Duhul Sfânt. Iar ca să intre cineva în Împărătia cerurilor trebuie să se nască din apă si din Duh, să fie nevinovat ca pruncii, să rabde multe scârbe în viată si să se silească în toată viata la lucrul poruncilor Domnului.

Raiul, ca cineva să-l poată descrie, nu se poate. Niciodată nu poate să descrie cineva frumusetile raiului. Nici oamenii, nici îngerii. Auziti pe Apostolul Pavel: Ceea ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inimă de om nu s-a suit. Aceasta a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul.

Marele Vasile, arătând pe cât este nouă cu putintă despre rai, zice asa: "Omule, dacă-ti închipui că raiul este mâncare si băutură si veselie si grădină si flori si cântări si păsări si palate de aur, nu te opresc. Măcar asa să-ti închipui, dar râvneste la rai, adică să doresti raiul. Că dorind raiul, te lasi de păcat. Închipuie-ti si tu cum vrei, dar orice vei închipui tu despre rai, nu este ceea ce îti închipui tu, că raiul este mai presus de minte".

Apoi zice: "Deci ispiteste-te ca prin învătăturile acestea să vii întru întelegerea raiului aceluia si să ajungi si tu la zorile dumnezeiestii lumini. De esti trupesc si mare îndulcire socotesti din cele simtite, să ai acea închipuire a Raiului celui trupesc si săturarea cea prea dulce, si să te sârguiesti către acestea, fiindcă acolo vei afla desfătarea neîncetată! Dar mai bine decât îndulcirile cele trupesti, suie-te cu gândul către frumusetea îngerilor si învată-te cu de-amănuntul roadele dreptătii!"

Sfântul Vasile cel Mare vorbeste în Hexaime-ron despre rai, zicând: "Acolo sunt livezi prea dulci la vedere, cu multă si negrăită verdeată si foarte fru-mos împodobite. Acolo floarea nu străluceste putină vreme si apoi lipseste, ci îndelungată vreme si este o mireasmă a Duhului Sfânt, pe care omul nu o poate spune.

Buna lor mireasmă este fără de sat, frumoasa lor culoare de-a pururea străluceste si puterea vânturilor nu le slăbeste. Lunile cele noi nu le vestejesc, înghe-turile nu le îngheată, arsura soarelui nu le usucă; ci un duh măsurat, care dă oarecare subtire si dulce suflare, usor si cu dulceată suflă asupra lor, neîmpilat de vreme si nevestejit în veac, păzind sporul lor. Iar frumusetea sadurilor celor de acolo este si ea vrednică de facerea si sădirea Celui ce le-a sădit".

Si după multe, zice: "Care cuvânt va putea să arate multimea dulcetii si frumusetii aceleia?... Acolo sunt si neamuri de nenumărate feluri de păsări, care prin floarea aripilor si prin dulcea viersuire a glasuri-lor, aduc o dulceată negrăită, încât oamenii cei drepti de acolo se desfătează si se îndulcesc prin toate simtu-rile: pe unele văzându-le, pe altele auzindu-le". Mai departe zice: "De esti duhovnicesc si cugeti mai mult decât la îndulcirile trupesti, urcă-te cu gândul către frumusetile îngerilor si învată-te roadele dreptătii ce sunt în ei. Vezi râurile lui Dumnezeu cele pline de ape, ale căror porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu si a căror mester este singurul Dumnezeu".

Dar, într-adevăr, raiul în care a stat Adam era îndoit. Avea o parte simtită si una gândită, fiindcă în rai erau pomi din care se putea mânca. Ceea ce spune Sfânta Scriptură: pomul cunostintei binelui si răului, se poate închipui că a fost într-adevăr pom.

Dar de ce-i spune pomul cunostintei binelui si răului? Stiti voi ce înseamnă pomul cunostintei binelui si răului, din care a mâncat Adam si de ce se cheamă asa? Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre acest pom: "Pomul cunostintei binelui si rău-lui din rai se chema asa pentru că două lucruri mari a arătat el după ce au gustat Eva si Adam dintr-însul: A arătat binele si răul".

A arătat cât de bine era dacă nu mânca din pom, că Adam, care a stat 700 de ani în rai, s-a desfătat acolo de atâtea bunătăti - si de cele simtite si de cele gândite, că auzea si îngerii în ceruri si îi vedea cum îl laudă pe Dumnezeu. Iar atunci când l-a scos afară din atâta dulceată si frumusete, a cunoscut cât de bine era dacă nu mâncam din pom. Si iarăsi, a cunoscut si răul: "Cât de rău este, si ce mare răutate ne-a ajuns pe noi, fiindcă am mâncat din pom".

Iată ce înseamnă pomul cunostintei binelui si răului. A cunoscut cât de rău a făcut că a călcat porunca lui Dumnezeu si cât de bine era dacă nu o călca si nu mânca din pom. Asa se tâlcuieste pomul cunostintei binelui si răului după Sfintii Părinti.

Dar să continuăm despre rai. Marele Vasile spune acolo: "Păsările raiului nu mai mor ca cele de pe pământ si nu mai îmbătrânesc, că sunt pline de Duhul Sfânt. Acolo cele patru stihii care sunt pe pământ: aerul, apa, pământul si cerul, sunt atât de împodobite de Dumnezeu, cum nu se poate vorbi. Cele patru anotimpuri ale anului: primăvara si vara, toamna si iarna, asa de frumos sunt îmbinate unele cu altele, încât nu se mai satură omul în veacul veacului de a trăi acolo.

Acolo niciodată nu este silă a vânturilor si nepotrivire a anotimpurilor. Acolo nu-i nici prea frig, dar nici prea cald. Nu-i nici prea mare vânt, dar nici să nu fie deloc. Nu-i niciodată acolo ploaie prea multă, dar nici să nu fie. Deci cele patru stihii, cele patru anotimpuri, sunt îmbinate în asa fel, încât pro-voacă o negrăită plăcere la cele cinci simtiri ale omului.

Gustul. Poamele din rai au atâta dulceată si atâta felurime de gusturi, încât omul nu mai poate pofti nimic peste dulceata lor.

Auzul. Cântările de acolo care desfătează nu gustul, ci alt simt al omului, auzul, atâta frumusete au, încât o mie de ani se pare un ceas în rai, cum citim si în Mântuirea păcătosilor.

Pipăitul cel îndoit, înăuntru si în afară, acolo atât frumusete are si atâta blândete în zidiri, încât niciodată spini nu există, lucru aspru nu există, lucru care să te ardă nu există, lucru care să te otrăvească nu există, asa încât pipăirea si cea dinăuntru si cea din afară este fără nici o vătămare.

Mirosul. Atâta mireasmă a Duhului Sfânt este acolo si florile acelea atâta mireasmă au, încât nu mai poti să-ti închipui că ar mai exista altceva în lume să miroasă mai frumos ca acelea.

Vederea. Iar vederea se desfătează întru atâta frumusete (Gan-Eden, adică vesnică desfătare), încât nu poate omul nici într-un fel să mai cugete că ar putea vedea ceva mai frumos ca acolo.

Se desfătează cele cinci simtiri ale omului de nu pot mai mult. Ai văzut ce spune în Psaltire: Pornirile râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu. Stiti voi ce înseamnă pornirile râurilor? Râurile Duhului Sfânt se varsă în rai si veselesc cetatea lui Dumnezeu - raiul si sufletele -, încât nu poate omul să spună cu limba asta de tărână ce mângâiere a Duhului Sfânt vine acolo.

Pornirile râurilor, pornirile darului Duhului Sfânt care se varsă în rai, atât veselesc inima si mintea omului, încât el nu mai poate cugeta, nici cu inima, nici cu mintea, nimic mai presus decât acele mângâ-ieri ale darului Duhului Sfânt. Si acesta-i raiul, dacă-ti poti închipui asa, dar nu împărătia cerurilor.

V-am spus că omul este îndoit, o parte văzută si una nevăzută. Raiul este si simtitor, ca omul să poată gusta si cu trupul si cu vederea dulcetile lui; si gânditor, pentru că sufletul omului acolo nu este împiedicat să vadă cerul sau dăntuirile arhanghelilor si ale îngerilor sau să audă cântările din cer. Între partea văzută si cea nevăzută este mare legătură.

În rai Dumnezeu a spus lui Adam să lucreze raiul si să-l păzească. Dar stiti ce lucrare era aceea? Întreabă pe Sfântul Nil Ascetul. Era lucrarea rugă-ciunii si păzirea mintii. Raiul cel cuvântător din sufletul lui! A lucra raiul este totdeauna a fi în rugăciune necontenită cu Dumnezeu, asemenea cu îngerii, căci Adam îi auzea rugându-se si cântând lui Dumnezeu; iar a-l păzi este de a-si păzi mintea, să nu alunece cumva spre gândire împotriva lui Dumnezeu.

Închei aici prin cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: "Învată-te, omule, ca din niste învătături ca acestea să vii întru întelegerea Raiului si să ajungi la zorile dinaintea luminii, unde răsare lumina cunos-tintei si unde raiul desfătării s-a sădit". Amin.









Parintele Cleopa

Omilii ale Sfantului Vasile cel Mare

OMILIA A XV-A
Despre credinta
I

Evlavios lucru si fara de satiu este petru un suflet iubitor de Dumnezeu sa-si aduci Iminte necontenit de Dumnezeu; dar indrazil lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, petru ca mintea nu se poate urca pana la masuiaredni-ciei Lui, iar cuvantul, la randul sau, expriiia slab cele pe care mintea le concepe. Daca, dedftintea noastra este mai prejos de intelegerea maretiei lui Dumnezeu, iar cuvantul este mai prejossi decat mintea, nu este, oare, neaparata trebuinta de tacere, ca nu cumva prin slabiciunea cuvintelor sa punem in primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu?

Dorinta de a slavi pe Dumnezeu este insamantata in chip firesc in toti cei inzestrati cu darul vorbirii; dar toti sunt la fel de neputinciosi a vorbi dupa vrednicie despre Dumnezeu cu ravna pentru evlavie ne deosebim unul de altul; Iar nimeni nu-i asa de orbit ca sa se insele pe el insusi atat de mult, incat sa considere ca s-a urcat pe cel mai inalt pisc al intelegerii lui Dumnezeu, ci, cu cat va parea ca propaseste in cunoasterea lui Dumnezeu, cu atat mai mult va simti neputinta lui. Aceasta a simtit-o Avraam; aceasta a simtit-o Moise. Cand au putut sa vada pe Dumnezei, atat cat e cu putinta unui om sa-L vada, mai ales atunci s-au socotit pe ei insisi o nimica Avraam s-a numit pamant si cenusa1, iar Moise a spus ca este slab la glas si zabavnic la limba2, ca vedea slabiciunea limbii lui, care nu putea sluji maretiei celor gandite de mintea sa.

Totusi, pentru ca urechile voastre s-au deschis acum pentru auzirea vorbirii despre Dumnezeu, iar Biserica nu-i satula niciodata de astfel de auziri, adeverind cuvantul Ecclesiastului, ca "nu se satura urechea de a auzi"3, este de neaparata trebuinta sa graiasca dupa putere. Voi vorbi, dar, despre Dumnezeu nu atat cat este si ce este Dumnezeu, ci cat ne este cu putinta. Nu renuntam sa ne uitam la cer si sa-1 privim atat cat putem, desi nu putem strabate cu ochiul locul cuprins intre pamant si cer! Tot asa si acum, prin slabe cuvinte, sa implinim credinta, iar in tot cuvantul nostru sa lasam sa biruiasca maretia firii dumnezeiesti. Ca nici limbile ingerilor, oricum ar fi ele, nici ale arhanghelilor, unite cu toata firea cea cuvantatoare, nu o vor ajunge decat in mica parte, necum s-o egaleze intru totul.

Iar tu, daca vrei sa vorbesti sau sa auzi ceva despre Dumnezeu, paraseste trupul, paraseste simturile trupesti, lasa pamantul, lasa marea, lasa in urma ta vazduhul, nu mai tine seama de anotimpuri si de buna intocmire a vremurilor si nici de podoabele pamantului, inalta-te mai presus de regiunile vazduhului, treci dincolo de stele, de minunatia lor, dincolo de frumoasa lor podoaba, dincolo de maretia lor, de folosul oferit de ele intregului univers, dincolo de buna lor randuiala, dincolo de stralucirea lor, dincolo de pozitia, de miscarea lor, de raportul in care se gasesc unele cu altele si de departarea unora de altele. Dupa ce ai strabatut cu mintea intreg universul, dupa ce ai depasit cerul si ai ajuns mai presus de el, priveste cu mintea numai frumusetile cele de acolo, ostirile ceresti, corurile ingerilor, dregatoriile arhanghelilor, slava domniilor, locurile intaistatatoare ale tronurilor, priveste puterile, incepatoriile, stapaniile4. Dupa ce ai strabatut intreg universul, dupa ce te-ai urcat cu gandul mai presus de toata zidirea si ti-ai inaltat mintea dincolo de toate acestea, contempla firea dumnezeiasca, identica cu sine insasi, nestramutata, neschimbata, impasibila, simpla, necompusa, neimpartita, lumina neapropiata5, putere nespusa, maretie fara de hotar, slava cu orbitoare stralucire, bunatate dorita, frumusete nemestesugita, care copleseste sufletul inundat de ea, dar cu neputinta de aratat dupa vrednicie prin cuvant.


II
Acolo este Tatal, si Fiul, si Sfantul Duh, firea necreata, vrednicia de stapan, bunatatea fireasca. Tatal, principiul tuturor, cauza, existentei existentelor, radacina a tot ce este viu. Din El a iesit Izvorul vietii, intelepciunea, puterea, chipul intru totul asemenea nevazutului Dumnezeu6, Fiul nascut din Tatal, Cuvantul cel viu, Care este Dumnezeu Si este la Dumnezeu7, si nu adus la existenta; existand mai inainte de toti vecii, si nu dobandit in urma; Fiu, nu posesiune; Facator, nu faptura. Ziditor, nu zidire; este tot ceea ce este Tatal. Ani spus: Fiu si Tata. Pastreaza-mi aceste insusiri» Ramanand deci Fiu prin modul existentei, este totusi tot ce este Tatal, potrivit cuvintelor Domnului, Care spune: "Toate cate are Tatal ale JVfe7e sunt"8. Un portret, intr-adevar, trebuie sa aiba toate cate se gasesc in originalul sau. "Am vazut, spune evanghelistul, slava Lui, slava ca a Unuis Nascut din Tatal"9, adica minunile facute de El nu I-au fost date prin dar si prin har, ci Fiul are vrednicia dumnezeirii parintesti pe temeiul comuniunii de fire. A primi este caracteristic celui creat; a avea prin fire este propriu Celui nascut. Ca Fiu are, in chip firesc, cele pe care le are Tatal; ca Unic-Nascut, le are pe toate adunate in El insusi, fara sa le imparta cu altul. Din aceasta nu-jnire de Fiu am fost invatati ca El participa la firea Tatalui. N-a fost creat la porunca Tatalui, ci straluceste nedespartit din fiinta Tatalui, unit din vesnicie cu Tatal, egal in bunatate, egal in putere, partas slavei. Ce este El altceva decat pecete si chip, care arata in El insusi in intregime pe Tatal? Iar toate textele care-ti vorbesc de firea Lui topeasca, cu care a lucrat mantuirea oamenilor,. pe care ne-a aratat-o prin venirea Lui in trup, in care El spune ca a fost trimis10, ca nu poate sa faca de la El nimic, ca a primit porunca12, si altele asemenea, sa nu-ti dea pricini sa micsorezi dumnezeirea Unuia Nascut. Pogoramantul Fiului la slabiciunea firii tale omenesti nu-ti da dreptul sa micsorezi vrednicia Celui puternic, ci intelege firea Lui asa cum se cuvine unui Dumnezeu, iar cuvintele pline de smerenie, spuse despre El, interpreteaza-le avand in vedere intruparea Sa pentru mantuirea oamenilor. Daca as vrea sa vorbesc acum cu de-amantintul de lucrul acesta, as putea aduce, uitand de mine insumi, o multime nesfarsita de dovezi.
III
Dar sa ne intoarcem la subiectul nostru!
Mintea care a reusit sa se curateasca de patimile cele materiale, care a putut sa paraseasca toata zidirea intelegatoare si, ca un peste, sa iasa din adanc si sa inoate la suprafata apei, ajunge in regiunea curata a creatiei si vede pe Duhul cel Sfant acolo unde este Fiul si unde este Tatal, in unire cu Ei, intr-o singura fiinta si intr-o singura fire, avandu-le pe toate: bunatatea, dreptatea, sfintenia, viata. Scriptura spune: "Duhul tau cel bun" si iarasi: "Duh drept"14; si iarasi: "Duhul cel Sfant"15; iar apostolul spune: "Legea Duhului vietii"16. Nici una dintre aceste insusiri nu este dobandita in urma si nici adaugata mai tarziu, ci, dupa cum caldura este nedespartita de foc si stralucirea de lumina, tot asa sunt nedespartite si de Duhul: sfintenia, viata, bunatatea si dreptatea. Asadar, Duhul este acolo- acolo in fericita Fire -nu numarat ca o multiplicitate, ci contemplat in Treime; propovaduit ca o unitate, nu inteles ca o ceata. Ca dupa cum Tatal este unul si Fiul este unul, tot asa unul este si Sfantul Duh. Duhurile slujitoare, insa, sunt multimi nenumarate in fiecare ceata ingereasca. Nu cauta deci in creatie pe Duhul Sfant, Care este mai presus de creatie! Nu pogori pe Cel care sfinteste in randul celor sfintiti! Duhul Sfant umple pe ingeri, umple pe arhangheli, sfinteste puterile, insufleteste totul. Duhul Sfant se imparte in toata creatia, este impartasit in chip diferit de fiecare din cele create, dar cu toate acestea Duhul nu este micsorat de cei care participa la El. Da tuturor harul Lui; nu se termina, desi este impartit celor care participa la El, iar cei care il primesc sunt plini de Duhul, dar Duhul Sfant ramane neimputinat. Dupa cum soarele nu este micsorat intru nimica de cei care se bucura de lumina si caldura sa, desi lumineaza corpurile si este impartit in felurite chipuri de corpuri, tot asa si Duhul ramane nemicsorat si neimpartit, cu toate ca da tuturor harul Sau. Lumineaza pe toti pentru a intelege pe Dumnezeu, insufla pe profeti, intelepteste pe legiuitori, sfinteste pe preoti, intareste pe imparati, desavarseste pe drepti, umple de cinste pe cei curati sufleteste si trupeste, da harurile tamaduirilor, invie pe morti, dezleaga pe cei legati, infiaza pe cei straini. Acestea le lucreaza prin nasterea de Sus17. Daca ia un vames care crede, il face evanghelist18; daca Se pogoara peste un pescar, face din el un teolog19; daca gaseste un prigonitor, care se pocaieste, il face apostol al neamurilor, predicator al credintei, vas al alegerii20.
Prin Duhul Sfant cei slabi ajung puternici, cei saraci se imbogatesc, oamenii simpli la cuvant sunt mai intelepti decat inteleptii .
Pavel era slab, dar, prin venirea Duhului stergarele trupului lui vindecau pe cei care le primeau21.
Si Petru avea un trup plin de slabiciune, dar, prin harul Duhului care salasluia in el, umbra facuta de trupul lui alunga bolile celor suferinzi22.
Saraci erau Petru si loan, ca nu aveau nici argint, nici aur23, dar daruiau sanatate, mai de pret decat mult aur; ologul primise aur de la multi, dar continua sa cerseasca; de la Petru a primit harul si a incetat cu cersitul, a sarit ca o caprioara, laudand pe Dumnezeu24.
Ioan nu cunostea intelepciunea lumii, dar rostea, cu puterea Duhului, cuvinte cu care nu se poate compara nici o intelepciune.
Sfantul Duh este in cer, si umple pamantul; este de fata pretutindeni, si nu-i marginit de nimic, in flecare locuieste in intregime, si este in intregime cu Dumnezeu. Nu administreaza darurile ca un slujitor, ci imparte harurile ca un stapan. "Imparteste, spune apostolul, indeosebi fiecaruia, dupa cum voieste"25. Este trimis ca administrator al harurilor, dar lucreaza cu propria Lui putere.
Sa ne rugam ca Duhul sa locuiasca in sufletele noastre si sa nu ne paraseasca nici o clipa, cu harul Domnului nostru lisus Hristos, Caruia slava si puterea in vecii vecilor. Amin.


„Dar noi savarsim cu osardie pacatul si privim pocainta cu dispret si trandavie.
Care dintre noi, rugandu-se, varsa lacrimi pentru a primi ploaie la vreme potrivita?
Care dintre noi, ca sa-si stearga pacatele, si-a udat patul cu lacrimi, dupa pilda fericitului David?
Care dintre noi a spalat picioarele strainilor si a sters praful calatorilor, ca sa imblanzeasca la vreme pe Dumnezeu, cerandu-I sa curme seceta?
Care dintre noi a hranit pe copilul lipsit de tata, ca Dumnezeu sa ne hraneasca acum holdele ramase ca niste orfani, biciuite de asprimea vanturilor?
Care dintre noi a purtat de grija vaduvei chinuite de necazurile vietii, ca Dumnezeu sa-i dea acum, cu aceeasi masura, hrana de care are nevoie?
Rupe zapisele nedrepte, ca sa ti se dezlege pacatul!
Distruge invoielile care odraslesc grele dobanzi, ca pamantul sa odrasleasca roadele sale obisnuite!
Aurul si arama, ce-s sterpe, rodesc impotriva firii lor, iar pamantul, care odrasleste in chip firesc, ajunge sterp, osandit sa nu rodeasca, pentru a pedepsi pe cei ce-1 locuiesc."

Cuvant despre viata lumii acesteia de Sf. Vasile cel Mare

Viata lumii acesteia este plina de multe griji si de suspinuri si nici unui om nu-i este fara de necaz, ci, plina este de inselaciune si de toata rautatea. Cei ce, adica, nu-s insotiti cu nunta, se lupta cu poftele cele spurcate, iar cei insotiti, multa neintelegere au pentru treburile caselor si, dupa nasterea de copii, vine grija de a-i hrani pe ei, grija de a pazi credinta in casnicie, sfada cu vecinii, procese pe la judecatorii. Si fiecare zi, venind, isi aduce a sa intunecare. Incepand de la cel ce poarta porfira si coroana, pana la cel ce poarta zdrente de panza, socotim grijile, ziua si noaptea, cu care si in somn ne amagesc dracii. Ca omenestile treburi sunt asemenea cu marea cea tulbure, numai ca, intru aceasta, te ineci pe uscat. Unul, adica, are destul pamant ca sa are, altul, caruia nu i s-a dat, vrea sa ia, iar altul, pe cat a luat, se intareste, sa nu dea. Inca, unii, si la camata sunt nesatiosi, iar altii, si de avutia cea adevarata se lipsesc. Iarasi, cei ce n-au nimic, se supara pe ei insisi, iar cei ce au mai mult, decat nevoia lor, se cearta. Saracul cel ce nu are, este ocarat, iar celua ce are, i se intind curse. Cei ce sunt in dregatorii se inalta, adeseori se sfadesc si se bat intre ei, cu nesaturare jefuiesc si din greu se ostenesc. Minciuna s-a preainlatat, dragostea a fugit, adevarul a parasit pamantul, fatarnicii si clevetitorii sunt cinstiti si vamesii stapanesc cetatile. Deci, acestea toate adunandu-se, Proorocul le zicea: "In desert se tulbura tot ce vietuieste cu nedreptate". Drept aceea, fratilor, sa ne ingrijim de a noastra mantuire si milostiv spre noi sa facem pe Dumnezeu, prin fapte bune.
--------------------------------------------------------------------------------